3.41 De ce nu pot femeile şi bărbaţii căsătoriţi să devină preoţi?

Preoţia indică un corp eclezial, din care se face parte printr-o consacrare specială (hirotonire), care, printr-un dar deosebit al Duhului Sfânt, permite exercitarea unei puteri sacre în numele şi cu autoritatea lui Cristos în slujirea poporului lui Dumnezeu.. [CCBC 323]

Cine primeşte sacramentul Preoţiei primeşte un dar al Duhului Sfânt, care îi conferă o putere sfântă şi care îi este încredinţată de Cristos prin Episcop.

A fi Preot nu înseamnă a-ţi asuma pur şi simplu o funcţie sau un serviciu; prin Preoţie, un preot primeşte o putere foarte precisă şi o misiune pentru fraţii şi surorile în credinţă. [Youcat 249]

Poate să-l primească în mod valid numai cel botezat de sex masculin: Biserica se recunoaşte legată de această alegere făcută de însuşi Domnul. Nimeni nu poate cere să primească sacramentul Preoţiei, ci trebuie să fie considerat apt slujirii de către autoritatea Bisericii. [CCBC 333]

Pentru fiecare dintre cele trei trepte, sacramentul Preoţiei este conferit prin impunerea mâinilor pe capul celui care primeşte hirotonirea din partea episcopului, care rosteşte solemna rugăciune de consacrare. Prin ea, episcopul invocă de la Dumnezeu, pentru cel care primeşte hirotonirea, revărsarea specială a Duhului Sfânt şi a darurilor sale în vederea slujirii. [CCBC 331]

Preoţii din Vechea Alianţă concepeau rolul lor ca o intermediere între cer şi pământ, între Dumnezeu şi poporul său. Deoarece Cristos „este singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (1Tim 2,5), el a dus la împlinire şi a încheiat această preoţie. După Cristos poate exista preoţie numai în Cristos, în jertfa lui Cristos pe cruce şi prin vocaţia şi misiunea apostolică a lui Cristos.

Un Preot catolic care celebrează Sacramentele nu acţionează în virtutea unei puteri proprii, nici a perfecţiunii sale morale (pe care, din păcate, uneori nici nu o are), ci acţionează „in persona Christi"; prin hirotonire el dobândeşte puterea lui Cristos care transformă, vindecă şi mântuieşte. Deoarece nu are nimic care să-i aparţină, preotul este numai un slujitor; semnul distinctiv al oricărui preot este deci o uimire umilă faţă de propria vocaţie. [Youcat 250]

Norma conform căreia numai bărbaţii pot primi hirotonirea nu este o subevaluare a figurii feminine. Bărbatul şi femeia au aceeaşi demnitate în faţa lui Dumnezeu, dar au îndatoriri diferite şi carisme diferite; Biserica se simte obligată de faptul că Isus, în actul de instituire a Preoţiei în timpul ultimei cine, a ales exclusiv bărbaţi. În anul 1994, Papa Ioan Paul al II-lea a explicat că „Biserica nu are puterea de a hirotoni la Preoţie femeile [...] şi că toţi credincioşii din Biserică trebuie să respecte definitiv această hotărâre”.

Isus a reevaluat femeia împotriva culturii şi practicii din timpul său, a dăruit prietenia sa şi a ocrotit femeile ca niciun alt om din Antichitate; printre cei care îl urmau erau şi femei şi Isus avea mare stimă faţă de credinţa lor; în afară de asta, o femeie este prima martoră a învierii şi pentru aceasta Maria Magdalena este numită „apostol al Apostolilor"; şi totuşi preoţia ministerială şi funcţia pastorală au fost încredinţate numai bărbaţ ilor, mot iv pentru care este necesar ca o comunitate să-l găsească pe Isus Cr istos reprezentat de Preoţi bărbaţi. Figura sacerdotală este o slujire specială, care cere bărbatul şi în rolul său viril şi patern, deci nu e vorba de un privilegiu masculin faţă de femei. Femeile, aşa cum vedem în cazul Mariei, ocupă în Biserică un rol care nu este mai puţin central decât cel masculin, însă este vorba de un rol feminin. Eva a fost mama tuturor celor vii (Gen 3,20); ca „mame ai tuturor celor vii”, femeile au daruri şi capacităţi speciale. Fără modul lor de a învăţa, de a vesti Evanghelia, fără caritatea lor, Spiritualitatea lor şi grija lor pastorală, Biserica ar fi „paralizată pe jumătate”. Atunci când bărbaţii se folosesc de preoţie ca de un instrument de putere sau când nu le lasă pe femei să acţiuneze potrivit Carismelor lor, se împotrivesc iubirii şi Duhului Sfânt al lui Isus. [Youcat 257]

Isus a fost celibatar şi a voit să exprime cu asta propria iubire neîmpărţită faţă de Dumnezeu Tatăl. Încă din timpul lui Isus, acceptarea stilului său de viaţă şi castitatea sa „pentru împărăţia cerurilor” (Mt 19,12) sunt semne de iubire, de dăruire necondiţionată lui Dumnezeu şi de dispoziţie deplină pentru slujire. Biserica Catolică romană cere acest stil de viaţă Episcopilor şi Preoţilor săi; Bisericile orientale îl cer numai episcopilor.

Celibatul, spune Papa Benedict al XVI-lea, nu înseamnă „carenţă de iubire, ci semnificaţia sa ar trebui să fie aceea de a ne lăsa cuprinşi de iubirea lui Dumnezeu”. Un Preot, cu viaţa sa celibatară, trebuie să fie rodnic în reprezentarea paternităţii lui Dumnezeu şi a lui Isus. În afară de asta, papa spune: „Cristos are nevoie de preoţi care să fie maturi şi virili, capabili să exercite o adevărată paternitate spirituală”. [Youcat 258]