1.33 Dumnezeu este şi unul şi întreit în acelaşi timp. Nu este oare un nonsens?

Dumnezeu a lăsat urme ale fiinţei sale trinitare în creaţie şi în Vechiul Testament, însă intimitatea fiinţei sale ca Sfântă Treime constituie un mister inaccesibil pentru raţiunea umană lăsată în puterile ei şi chiar pentru credinţa Israelului, înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu şi a trimiterii Duhului Sfânt. Acest mister a fost revelat de Isus Cristos şi este izvorul tuturor celorlalte mistere. [CCBC 45]

Isus Cristos ne revelează că Dumnezeu este „Tată” nu numai pentru că este creator al universului şi al omului, ci, mai ales, pentru că dă naştere din veşnicie, în sânul său, Fiului său, care este Cuvântul său, „strălucirea gloriei şi chipul fiinţei sale” (Evr 1,3). [CCBC 46]

Este a treia persoană a Preasfintei Treimi. Este Dumnezeu, unul şi egal cu Tatăl şi cu Fiul. El „purcede de la Tatăl” (In 15,26), care, început fără de început, este originea întregii vieţi trinitare. Şi purcede şi de la Fiul (Filioque), prin darul veşnic pe care Tatăl îl face Fiului. Trimis de Tatăl şi de Fiul întrupat, Duhul Sfânt călăuzeşte Biserica „în tot adevărul” (In 16,13). [CCBC 47]

Biserica exprimă credinţa sa trinitară mărturisind un singur Dumnezeu în trei persoane: Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt. Cele trei persoane divine sunt un singur Dumnezeu pentru că fiecare dintre ele este identică cu plinătatea naturii divine unice şi indivizibile. Ele sunt, în mod real, distincte între ele, datorită relaţiilor care le pun în referinţă pe unele cu celelalte: Tatăl îl naşte pe Fiul, Fiul este născut de Tatăl, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul.  [CCBC 48]

Inseparabile în unica lor substanţă, persoanele divine sunt inseparabile şi în acţiunea lor: Treimea are una şi aceeaşi acţiune. Însă, în unica lor lucrare divină, fiecare persoană este prezentă conform modului care îi este propriu în Sfânta Treime.

„Dumnezeul meu, Treime adorată… Umple-mi sufletul de pace. Fă din el cerul tău, sălaşul tău iubit şi sălaşul odihnei tale. Să nu te las niciodată singur, să fiu mereu prezentă cu totul, mereu de veghe în credinţa mea, mereu în adoraţie, întru totul dăruită lucrării tale creatoare” (Fericita Elisabeta a Sfintei Treimi). [CCBC 49]

Credem într-un singur Dumnezeu în trei persoane (Treime). „Dumnezeu nu este solitudine, ci comuniune perfectă” (Benedict al XVI-lea, 22 Mai 2005).

Creştinii nu se roagă la trei dumnezei diferiţi, ci la o unică entitate care se revelează întreit şi rămâne oricum una. Faptul că Dumnezeu este întreit îl aflăm de la Isus Cristos; el, Fiul, vorbeşte despre Tatăl său din cer („eu şi Tatăl una suntem”, In 10,30); el se roagă adresându-se lui şi ni-l dăruieşte pe Duhul Sfânt, care este iubirea Tatălui şi a Fiului. Acesta este motivul pentru care suntem botezaţi „în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19). [Youcat 35]

Nu. Natura unitrinitară a lui Dumnezeu ( Treimea) este un mister; cunoaştem această natură numai prin Isus Cristos.

Oamenii nu pot să explice natura unitrinitară a lui Dumnezeu cu mijloacele raţiunii lor; totuşi, pot să recunoască raţionalitatea acestui mister în momentul în care primesc Revelaţia lui Dumnezeu în Isus Cristos. Dacă Dumnezeu ar fi singur şi solitar, n-ar putea să iubească încă din veşnicie; graţie iluminării lui Isus, găsim în Vechiul Testament (de ex., Gen 1,2; 18,2; 2Sam 23,2), ba chiar în toată creaţia, urmele naturii trinitare a lui Dumnezeu. [Youcat 36]

Noi îl cinstim pe Dumnezeu ca Tată pentru că el este Creatorul şi se îngrijeşte cu iubire de creaturile sale. Isus, Fiul lui Dumnezeu, ne-a învăţat să privim la Tatăl său ca la Tatăl nostru şi să ne adresăm lui ca „Tatălui nostru”.

Diferite Religii precreştine cunosc deja apelativul de „Tată”; deja înainte de Isus, în Israel, oamenii i se adresau lui Dumnezeu ca unui Tată (Dt 32,6; Mal 2,10) şi se ştia că el are şi trăsături materne (Is 66,13). Figura paternă şi cea maternă sunt în experienţa umană sinonime cu originea şi cu autoritatea, cu mântuirea şi cu ocrotirea. Modul în care Dumnezeu acţionează ca Tată ni-l arată Isus Cristos: „Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl” (In 14,9); în parabola fiului risipitor, Isus atinge cu discursul său cea mai profundă dorinţă umană de a găsi un tată milostiv. [Youcat 37]

Duhul Sfânt este a treia persoană a Preasfintei Treimi ( Treimea) şi are aceeaşi demnitate divină cu Tatăl şi cu Fiul.

Când descoperim în noi realitatea lui Dumnezeu, facem asta prin lucrarea Duhului Sfânt. Dumnezeu „l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său” (Gal 4,6) pentru a ne umple cu el. În Duhul Sfânt, creştinul găseşte bucurie profundă, pace interioară şi libertate. „Pentru că nu aţi primit un Duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: Abba, Tată” (Rom 8,15b). În Duhul Sfânt pe care îl primim la Botez şi la Mir (Confirmaţiune), putem să ne adresăm lui Dumnezeu cu numele de „Tată”. [Youcat 38]

Isus din Nazaret este Fiul, a doua Persoană dumnezeiască despre care se vorbeşte atunci când spunem: „în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19).

Sau Isus era un înşelător atunci când s-a declarat „stăpân peste Sâmbătă” şi a făcut să fie chemat cu apelativul divin de „Domn”, sau era într-adevăr Dumnezeu; atunci când a iertat păcatele a comis un adevărat scandal. Aceasta, în ochii contemporanilor săi, era un delict care trebuia pedepsit cu moartea; însă, graţie minunilor şi faptelor sale minunate, şi mai ales graţie învierii sale, discipolii au înţeles cine era Isus cu adevărat şi l-au adorat ca Domn. Aceasta este credinţa Bisericii.  [Youcat 39]