4.44 Se pot înrola creştinii în armată sau pot declara război?

Domnul, care proclamă „fericiţi făcătorii de pace” (Mt 5,9), cere pacea inimii şi denunţă imoralitatea mâniei, care este dorinţa de răzbunare pentru răul primit, şi a urii, care duce la a dori răul pentru aproapele. Aceste atitudini, dacă sunt voluntare şi acceptate în ce priveşte lucrurile de mare importanţă, sunt păcate grave împotriva dragostei. [CCBC 480]

Ea recere împărţirea egală şi ocrotirea bunurilor persoanelor, comunicarea liberă între fiinţele umane, respectarea demnităţii persoanelor şi popoarelor, practicarea asiduă a dreptăţii şi a fraternităţii. [CCBC 482]

Ea revine aprecierii prudente a guvernanţilor, cărora le revine şi dreptul de a impune cetăţenilor obligaţia apărării naţionale, rămânând neatins dreptul personal la obiecţia de conştiinţă, care trebuie realizată prin altă formă de slujire adusă comunităţii umane. [CCBC 484]

Legea morală rămâne mereu valabilă, chiar şi în caz de război. Ea cere să fie trataţi în mod uman necombatanţii, soldaţii răniţi şi prizonierii. Acţiunile contrare în mod deliberat dreptului naţiunilor şi dispoziţiile care le impun sunt crime; o ascultare oarbă nu este suficientă pentru a scuza pe cei care li se supun. Trebuie condamnate distrugerile în masă ca şi exterminarea unui popor sau a unei minorităţi etnice, care sunt păcate foarte grave: există obligaţia din punct de vedere moral de a se opune ordinelor celui care le comandă. [CCBC 485]

Trebuie să se facă tot ceea ce este posibil în mod raţional pentru a evita în orice mod războiul, date fiind relele şi nedreptăţile pe care le provoacă. Îndeosebi, trebuie evitată acumularea şi comerţul de arme care nu sunt reglementate cum se cuvine de puterile legitime; nedreptăţile, mai ales economice şi sociale; discriminările etnice şi religioase; invidia, neîncrederea, orgoliul şi spiritul de răzbunare. Ceea ce se face pentru a elimina aceste şi alte dezordini ajută la construirea păcii şi la evitarea războiului. [CCBC 486]

Pacea este consecinţa dreptăţii şi semnul iubirii realizate; acolo unde există pacea, „orice creatură poate să ajungă la linişte în mod ordonat” (sf. Toma de Aquino); pacea pe pământ este imaginea păcii lui Cristos care a reconciliat cerul şi pământul.

Pacea este mult mai mult decât lipsa războiului; este mai mult şi decât un echilibru de forţe („echilibrul terorii”) cântărit cu înţelepciune. Într-o stare de pace, oamenii pot să trăiască în siguranţă cu proprietatea pe care au câştigat-o în mod drept şi pot să facă un schimb liber între ei; în stare de pace sunt respectate demnitatea, precum şi dreptul de autodeterminare al individului şi chiar al popoarelor întregi; în stare de pace, tot ceea ce este uman este marcat de solidaritatea reciprocă. [Youcat 395]

Paul spune: „De vă mâniaţi, să nu păcătuiţi. Să nu apună soarele peste mânia voastră!” (Ef 4,26).

Mânia este, în primul rând, o emoţie umană ca reacţie la o nedreptate îndurată; însă atunci când din mânie se naşte ura şi se doreşte răul pentru aproapele nostru, dintr-o emoţie normală se naşte o lipsă gravă împotriva carităţii; orice formă de mânie necontrolată şi, mai ales, dorinţa de răzbunare sunt îndreptate împotriva păcii şi compromit „pacea ordinii”. [Youcat 396]

Refuzarea violenţei este pentru Isus de o importanţă primară; de fapt, el le cere discipolilor săi: „Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău; ba, mai mult, dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt” (Mt 5,39).

Lui Petru, care voia să-l apere cu violenţa, Isus îi porunceşte: „Pune-ţi sabia în teacă” (In 18,11); Isus nu ne cheamă la arme; în faţa lui Pilat, el rămâne în tăcere. Calea sa este aceea de a fi de partea victimelor, de a urca pe cruce, de a răscumpăra lumea cu iubire şi de a proclama fericirea făcătorilor de pace. Pentru aceasta, Biserica îi respectă şi pe cei care din motive de conştiinţă refuză serviciul militar şi care se pun în alt mod în slujba comunităţii. [Youcat 397]

Biserica luptă pentru pace, dar nu susţine un pacifism de natură radicală: de fapt, nu se poate nega nici individului, nici statelor dreptul fundamental la autoapărare, chiar şi cu armele. Oricum, războiul este, din punct de vedere moral, numai o ultimă instanţă.

Biserica spune „nu” războiului într-o manieră care nu poate să fie răstălmăcită; creştinii trebuie să ia orice iniţiativă pentru a evita deja dinainte războiul; se străduiesc împotriva proliferării şi comercializării armamentelor; luptă împotriva discriminărilor rasiste, etnice şi religioase; luptă pentru a pune capăt nedreptăţii economice şi sociale şi, în felul acesta, fac stabilă pacea. [Youcat 398]

Recurgerea la violenţa militară este posibilă numai în caz de necesitate extremă. Pentru ca „un război să fie drept”, sunt necesare următoarele condiţii: 1. declaraţia făcută de o autoritate competentă; 2. Un motiv just; 3. un scop just; 4. războiul trebuie să fie ultima posibilitate; 5. mijloacele folosite trebuie să fie proporţionale; 6. trebuie să existe o aşteptare de succes. [Youcat 399]