2.8 Cine este nunţiul?

Ungerea Duhului însemnează pe prezbiter cu un caracter spiritual de neşters, îl configurează lui Cristos-preotul şi îl face să acţioneze în numele lui Cristos-capul. Fiind cooperator al ordinului episcopal, el este consacrat pentru a predica evanghelia, pentru a celebra cultul divin, mai ales Euharistia din care îşi trage forţă slujirea sa, şi pentru a fi păstorul credincioşilor. [CCBC 328]

Pentru fiecare dintre cele trei trepte, sacramentul Preoţiei este conferit prin impunerea mâinilor pe capul celui care primeşte hirotonirea din partea episcopului, care rosteşte solemna rugăciune de consacrare. Prin ea, episcopul invocă de la Dumnezeu, pentru cel care primeşte hirotonirea, revărsarea specială a Duhului Sfânt şi a darurilor sale în vederea slujirii. [CCBC 331]

Revine episcopilor hirotoniţi în mod valid, ca succesori ai apostolilor, să confere cele trei grade ale sacramentului Preoţiei.  [CCBC 332]

Poate să-l primească în mod valid numai cel botezat de sex masculin: Biserica se recunoaşte legată de această alegere făcută de însuşi Domnul. Nimeni nu poate cere să primească sacramentul Preoţiei, ci trebuie să fie considerat apt slujirii de către autoritatea Bisericii. [CCBC 333]

Pentru episcopat se cere întotdeauna celibatul. Pentru prezbiterat, în Biserica latină sunt aleşi în mod obişnuit bărbaţi credincioşi care trăiesc celibatari şi care vor să păstreze celibatul „pentru împărăţia cerurilor” (Mt 19,12); în Bisericile Orientale nu este permis să se căsătorească după ce s-a primit hirotonirea. La diaconatul permanent pot să acceadă şi bărbaţi deja căsătoriţi.  [CCBC 334]

Sacramentul Preoţiei are trei grade: cel de Episcop (episcopatul), cel de Preot (prezbiteratul) şi cel de Diacon (diaconatul). [Youcat 251]

Prin consacrarea episcopală, un Preot primeşte plinătatea sacramentului Preoţiei: este consacrat ca succesor al Apostolilor şi intră în colegiul episcopal. Împreună cu ceilalţi Episcopi şi cu Papa, are din acest moment responsabilitatea întregii Biserici; Biserica îl orânduieşte îndeosebi pentru misiunile de a învăţa, a sfinţi şi a conduce.

Episcopatul este propriu-zis singura funcţie pastorală în cadrul Bisericii: de fapt, provine de la primii martori ai lui Isus, Apostolii, şi continuă funcţia pastorală a apostolilor instituită de Cristos. Şi Papa este în realitate un Episcop, dar cel dintâi dintre ei şi capul colegiului episcopal.  [Youcat 252]

Un catolic se simte legat de propriul Episcop, care este pentru el ca reprezentantul lui Cristos. În afară de asta, episcopul, care, împreună cu Preoţii şi Diaconii, colaboratorii săi consacraţi, exercită o funcţie pastorală, este principiul vizibil şi fundamentul Bisericii locale (dieceza).  [Youcat 253]

În timpul hirotonirii sacerdotale, Episcopul invocă asupra candidaţilor puterea lui Dumnezeu; ea imprimă asupra acestor creştini un sigiliu de neşters care nu va dispărea niciodată. Fiind colaborator al episcopului său, Preotul vesteşte cuvântul lui Dumnezeu, celebrează Sacramentele şi, mai ales, Euharistia.

În timpul celebrării sfintei Liturghii, hirotonirea în sens propriu începe cu chemarea pe nume a candidaţilor. După predica Episcopului, viitorul Preot promite ascultare episcopului şi succesorilor săi; consacrarea propriu-zisă are loc prin impunerea mâinilor episcopului şi prin rugăciunea sa.  [Youcat 254]

Prin hirotonirea diaconală, candidatul este orânduit, în cadrul sacramentului Preoţiei, pentru o slujire proprie lui. El îl reprezintă pe Cristos „ca acela care a venit nu ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi” (Mt 20,28), care în formula liturgiei hirotonirii sună aşa: „ Diaconul este la dispoziţia tuturor în slujirea Cuvântului, a Altarului şi a carităţii”.

Modelul Diaconului este sfântul martir Ştefan: în momentul în care Apostolii, în comunitatea primară din Ierusalim, s-au văzut copleşiţi de multe activităţi caritative, au orânduit şapte bărbaţi „pentru slujirea la mese” şi, prin urmare, i-au consacrat. Ştefan, primul numit dintre ei, acţiona „plin de har şi de putere” pentru noua credinţă, precum şi pentru săracii comunităţii. De-a lungul secolelor, diaconatul a fost numai o etapă intermediară în drumul spre hirotonirea sacerdotală; astăzi, în schimb, este din nou o misiune de sine stătătoare, pe care o pot îndeplini atât celibatarii, cât şi cei căsătoriţi. Pe de o parte, s-a voit să se sublinieze caracterul de slujire a Bisericii, pe de altă parte, s-a voit ca preoţii să fie ajutaţi de diaconi, care să preia anumite sarcini pastorale şi sociale ale Bisericii. Şi hirotonirea diaconală imprimă în cel consacrat un sigiliu de neşters care durează toată viaţa.  [Youcat 255]