2.17 Este papa urmaşul sfântului Petru?

Cristos a instituit ierarhia bisericească cu misiunea de a păstori poporul lui Dumnezeu în numele său; pentru aceasta i-a dat autoritate. Ea este formată din slujitori sacri: episcopi, preoţi, diaconi. Prin sacramentul Preoţiei, episcopii şi preoţii, în exercitarea slujirii lor, acţionează în numele şi în persoana lui Cristos-capul; diaconii slujesc poporul lui Dumnezeu în diaconia (slujirea) cuvântului, a liturgiei, a carităţii. [CCBC 179]

După exemplul celor doisprezece apostoli, aleşi şi trimişi împreună de Cristos, unirea membrilor ierarhiei bisericeşti este în slujba comuniunii tuturor credincioşilor. Orice episcop îşi exercită slujirea, ca membru al colegiului episcopilor, în comuniune cu papa, devenind părtaş, împreună cu el, la grija pentru Biserica Universală. Preoţii exercită slujirea lor în preoţimea din Biserica particulară, în comuniune cu episcopul propriu şi sub conducerea sa. [CCBC 180]

Slujirea eclezială are şi un caracter personal deoarece, în virtutea sacramentului Preoţiei, fiecare este responsabil în faţa lui Cristos, care l-a chemat personal, conferindu-i misiunea. [CCBC 181]

Principiul democraţiei este că orice putere vine de la popor; în Biserică, în schimb, orice putere vine de la Cristos. Pentru aceasta, Biserica are o structură ierarhică; însă Cristos i-a dat şi o structură colegială.

Elementul ierarhic al Bisericii constă în faptul că însuşi Cristos acţionează în ea atunci când slujitorii hirotoniţi fac şi dau ceva ce n-ar putea să facă şi să dea pe cont propriu, adică atunci când în locul lui Cristos administrează Sacramentele şi învaţă în locul său. Elementul colegial al Bisericii constă în faptul că Cristos a încredinţat ansamblul credinţei unei comunităţi de doisprezece Apostoli, ai căror succesori conduc Biserica sub conducerea Magisteriului petrin. Ca urmare a acestei predispoziţii colegiale, conciliile aparţin în manieră indispensabilă Bisericii; dar şi în celelalte organisme ale Bisericii, în sinoade şi în consilii, darurile multiple ale Duhului şi universalitatea Bisericii se pot revela rodnice. [Youcat 140]

Papa, episcopul Romei şi succesorul sfântului Petru, este principiul şi fundamentul perpetuu şi vizibil al unităţii Bisericii. Este vicarul lui Cristos, capul colegiului episcopilor şi păstorul întregii Biserici, asupra căreia, din orânduire divină, are putere deplină, supremă, nemijlocită şi universală. [CCBC 182]

Ca succesor al sfântului Petru şi cap al colegiului episcopal, Papa este garant al unităţii Bisericii. El are cea mai înaltă putere pastorală şi cea mai înaltă autoritate în deciziile cu caracter dogmatic şi disciplinar.

Isus i-a conferit lui Petru o poziţie unică de primat între Apostoli. Acest lucru a făcut din el cea mai înaltă autoritate doctrinală în cadrul Bisericii primare. Roma - Biserica locală pe care Petru a condus-o şi locul martiriului său - a devenit, după moartea lui, punctul de referinţă al tinerei Biserici. Cu Roma trebuia să fie în accord orice comunitate şi Roma era criteriul credinţei drepte, complete şi autentice. Până astăzi, orice Episcop de Roma, ca şi Petru, este cel mai mare păstor al Bisericii, al cărei cap în sens propriu este Cristos. Numai în această funcţie Papa este „reprezentantul lui Cristos pe pământ"; ca autoritate supremă în materie de pastoraţie şi de dogmatică, el veghează asupra transmiterii autentice a credinţei. În caz de necesitate, poate revoca determinate funcţii sau, în caz de lipsuri grave în probleme de credinţă sau de comportament, să-i scoată din funcţie pe slujitorii hirotoniţi. Unitatea în problemele care se referă la credinţă şi comportament, care este garantată de Magisteriu în vârful căruia se află papa, determină o bună parte a capacităţii de prezenţă durabilă în lume şi de răspândire a Bisericii Catolice.  [Youcat 141]