4.6 Cum pot cunoaşte voinţa lui Dumnezeu?

Rugăciunea este înălţarea sufletului către Dumnezeu sau cererea de la Dumnezeu a bunurilor conforme voinţei sale. Ea este întotdeauna un dar al lui Dumnezeu care vine să-l întâlnească pe om. Rugăciunea creştină este relaţie personală şi vie a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor infinit de bun, cu Fiul său, Isus Cristos, şi cu Duhul Sfânt care locuieşte în inima lor. [CCBC 534]

Cele „cinci porunci ale Bisericii”, cu cererile lor esenţiale, vor să amintească faptul că nu este posibil a fi creştini fără un efort moral, fără o participare concretă la viaţa sacramentală a Bisericii şi fără solidaritate faţă de ea. Aceste porunci sunt obligatorii pentru orice creştin catolic. [Youcat 346]

Trebuie să lucrăm cu noi înşine pentru a putea face binele în mod liber, cu bucurie şi cu uşurinţă; în acest sens, este de ajutor, în primul rând, o credinţă tare în Dumnezeu, dar este important şi ca noi să trăim virtuţile. Asta echivalează cu formarea în noi a unor comportamente stabile, să nu ne abandonăm pasiunilor dezordonate şi să orientăm tot mai clar spre bine forţele raţiunii şi ale voinţei care sunt prezente în noi.

Cele mai importante virtuţi sunt: prudenţa, dreptatea, tăria şi cumpătarea. Sunt indicate şi cu numele de „virtuţi cardinale” (din latineşte cardo = fundament, colţ, şi cardinalis = important). [Youcat 300]

Cineva devine prudent atunci când învaţă să discearnă ceea ce este esenţial de ceea ce nu este esenţial, când învaţă să-şi fixeze scopuri corecte şi să aleagă mijloacele cele mai bune pentru a ajunge la ele.

Virtutea prudenţei este aceea care, ca să spunem aşa, conduce toate celelalte virtuţi; este capacitatea de a recunoaşte ceea ce este drept; cine doreşte să ducă o viaţă de bunătate trebuie să ştie ce este „binele” şi trebuie să-i recunoască valoarea, asemenea negustorului din Evanghelie care, „când găseşte o perlă de mare valoare, merge, vinde tot ce are şi o cumpără” (Mt 13,46); tocmai omul prudent e cel care poate să reglementeze dreptatea, tăria şi cumpătarea justă pentru a face binele. [Youcat 301]
 

Cineva se comportă drept atunci când este atent să dea lui Dumnezeu şi aproapelui ceea ce li se cuvine.

Principiul dreptăţii este „fiecăruia, ceea ce este al său”: un copil lovit de un handicap trebuie să fie îngrijit în manieră diferită faţă de un copil superdotat, aşa încât ambii să fie în stare să primească ceea ce este drept pentru ei. Dreptatea se străduieşte să facă persoanele egale şi doreşte ca oamenii să primească ceea ce li se cuvine. Trebuie să folosim dreptatea şi faţă de Dumnezeu, dându-i ceea ce este al său: iubirea noastră şi respectul nostru. [Youcat 302]

Cumpătarea este o virtute pentru că necumpătarea este în toate domeniile o forţă distrugătoare.

Cine este necumpătat se abandonează puterii propriilor impulsuri, îi răneşte pe alţii cu propria dorinţă şi îşi dăunează sieşi. În Noul Testament, ca sinonime ale „cumpătării” sunt termenii „sobrietate” şi „isteţime”. [Youcat 304]

Maat houden is een deugd omdat mateloosheid op alle terreinen een verwoestende kracht blijkt te zijn.

Wie onmatig is, geeft zich over aan de heerschappij van zijn driften, kwetst anderen door zijn begeerte en berokkent zichzelf schade. In het Nieuwe Testament staan voor ‘matigheid’ woorden als ‘nuchterheid’ en ‘bezonnenheid’. [Youcat 304]

Credinţa este forţa prin care îi dăm lui Dumnezeu asentimentul nostru, îi recunoaştem adevărul şi ne legăm personal cu el.

Credinţa este drumul creat de Dumnezeu pentru a ajunge la adevăr, care este apoi insuşi Dumnezeu. Deoarece Isus este „calea, adevărul şi viaţa” (In 14,6), această credinţă nu poate să fie o simplă atitudine şi o „credulitate” faţă de orice lucru. Credinţa are, pe de o parte, conţinuturi clare pe care Biserica le mărturiseşte in Crez (= mărturisirea de credinţă) şi pe care trebuie să le garanteze. Cine vrea să primească darul credinţei, deci să creadă, mărturiseşte această credinţă care a fost păstrată in forma sa autentică in diferitele culturi şi de-a lungul timpului. Pe de altă parte, credinţa este un raport de incredere cu Dumnezeu care implică inima şi intelectul impreună cu toate componentele emotive ale omului: de fapt, credinţa „lucrează prin iubire” (Gal 5,6). Cine crede cu adevărat in Dumnezeul iubirii nu trebuie să se remarce prin afirmaţiile sale, ci prin acţiunile iubirii sale. [Youcat 307]

Speranţa este forţa cu care privim cu statornicie la scopul prezenţei noastre pe pământ, adică a-l lăuda şi a-l sluji pe Dumnezeu; este forţa cu care vedem în ce constă adevărata noastră fericire, adică în a găsi în Dumnezeu plinătatea noastră; este forţa cu care descoperim unde este patria noastră definitivă, adică în Dumnezeu.

Speranţa este incredere in ceea ce Dumnezeu a promis in creaţie, in Profeţi şi in mod deosebit in Isus Cristos, chiar dacă nu vedem aceste realităţi. Dumnezeu ni l-a trimis şi pe Duhul Sfant ca să putem spera cu răbdare in adevăr. [Youcat 308]
 

Iubirea este forţa cu care noi, care cei dintâi am fost iubiţi de Dumnezeu, putem să ne oferim lui pentru a ne uni cu el, pentru a-l primi pe celălalt fără rezerve şi din inimă, urmând voinţa lui Dumnezeu, în acelaşi mod în care ne primim pe noi înşine.

Isus situează iubirea mai presus de toate celelalte porunci, dar nu fără a o asocia unei puteri. Augustin afirmă pe bună dreptate: „Iubeşte şi fă ce vrei”, lucru care nu este aşa de uşor cum ar putea să pară. Deci iubirea este energia cea mai mare, care însufleţeşte toate celelalte forţe şi le umple cu o viaţă divină. [Youcat 309]